Skip to main content

Amestecate: MODELE de CURAJ. Greti, îngerul speranţei (portret), Noi aici suntem universali (Reportaj), Muzicant, om, civilizație (portret) + BLOGGING


           http://casajurnalistului.ro/muzicant-om-civilizatie/

           http://features.decatorevista.ro/noi-aici-suntem-universali


PressOne e ca un preot clujean mai citit, dar pe WordPress.
A fost un timp în care iadul a avut o replică pe pământ. Din întuneric, o tânără fată a înălțat spre cer un mănunchi de hârtii aprinse și a făcut lumină. Pentru totdeauna.
Îndrăzneala ei a născut una dintre cele mai frumoase povești din istoria umanității.
Textul începe cu o supradoză de mic-burghez clujean lansându-și volumul de versuri în beci la Biblioteca Central-Universitară. Imaginarul e de afiș pentru spectacolul de Crăciun de la Teatrul Național sau de emisiune la Radio Cluj.

E vorba despre o tânără de o frumusețe nepământeană, delirul se amplifică. Astea cu înger/demon, nepământean etc. prind bine mai ales în Cluj, unde există o istorie de scris prost prețios cu tușe creștinopate.

Alfabetul Morse îl mijlocea pe cel al dreptății și al iubirii.

Măcar dacă-l mijlocea pe cel al unui text inteligibil.

Dinspre penitenciar se auzeau colinde, amestecate cu urlete și plânsete. O jelanie care a zdruncinat-o.
Mai tot textul, în afară de citate, sună ca sinopsisul unui film cu Marcel Iureș si Maia Morgenstern despre ORORILE COMUNISMULUI, sinopsis scris de un profesor de română ursuz și țanțos.

Pentru că e PressOne, textul e și despre rezistența prin credință și un fel de odă adusă martirajului religios în fața hopa mitică-ului ideologic ORORILE COMUNISMULUI.

Mă rog, asta e după gust, unii servesc așa ceva, dar măcar dacă ar fi fost scris decent, fără derapaje continue de reclamă la linia monahală de la Nivea. Trebuia să ia și PressOne un premiu, doar colcăie de ceva timp prin menajeria quality și prea arăta a monopol dacă luau toate premiile tot aceleași trei bloguri.

Poate la anul PressOne va câștiga la categoria multimedia pentru un Înger, îngerașul meu făcut în glitch art.



 Noi aici suntem universali e rafinarea metodei Casa Jurnalistului de a vinde bombastic ca mega-material jurnalistic niște observații (de bun-simț/minimă rezistență) despre oameni de la țară. Au încercat să dea așa un vibe de bayou satelor ăstora amărâte și să găsească personaje cu care să rezonezi, vezi și titlul. Tezele sunt foarte transparente, așa și trebuie când iei premii.

Dacă asta vrei de la un mare text premiat - niște amărâți sunt amărâți și nimeni nu știe ce să facă cu asta și ne-a luat 6 luni să scribălim personajele și să filmăm niște oameni mâncând borș de pește wow - atunci asta primești. Mă gândesc că și sătenii din Deltă își trimit regulat emisarul-jurnalist la București, între hipsteri, să-i observe și catalogheze, cumva candid, în speranța că asta va produce nu-știu-ce empatie premiabilă. Mai intră o bursă, mai găsim niște țărani magici să ne spună cum o duc.

Există un public consistent pentru genul ăsta de antropologie-de-fotoliu-prin-long-read și e normal să existe o industrie boutique care s-o livreze. Măcar încă n-au premiat ceva text Vice de tip Here's how bere la PET.




Muzicant, om, civilizație e despre un muzicant rom care moare convenient astfel încât să putem stoarce un portret post-mortem cu elemente de observație antropologică/heritage porn. Atâta de exaltați au fost cei de la Casa Jurnalistului de subiect și de prilejul de a fi ei dureros de balkanique cool, încât au scris mare parte din text sub formă de poveste pentru copii.
Gheorghe i-a zis lu’ taică-su să-i dea lui fluierul, dar tatăl n-a vrut. Așa că băiețelul fura în fiecare zi fluierul și se ducea cu el în pădure. Se urca în copaci și asculta păsările, apoi încerca să le imite. Când se întorcea în sat, se ducea la bătrânii trompetiști și mai fura și de la ei câte-o notă.
Ni-l putem imagina pe Gheorghe fugind în pădure și fiind mâncat de un lup vorbitor sau preschimbându-se în arici dându-se de trei ori peste cap, dar în loc de asta a ajuns prin București și s-a făcut LĂUTAR și astfel obiect de adulație pentru intelighentsia Superscrieri.
Femeia a leșinat. După ce și-a revenit, l-a strâns pe frati-su la piept și l-a luat acasă. Era Angela, sora lui, care s-a căsătorit la București.

Peste câțiva ani, s-au mutat la Clejani, un sat lăutăresc, unde muzica se învăța din tată în fiu.
E mai degrabă scris ca un vis-poluție de pe TPU, cumva fără repere (ba trec câteva secunde, ba câțiva ani - sau poate femeia a stat leșinată vreo trei ani) și pe sărite. Oricum, prezintă experiențe de viață reale, ce dulceață de text.

Într-o zi, Gheorghe a intrat la cârciuma din sat, unde avea loc
bursa lăutarilor, adică tocmeala pentru următoarele nunți. Niciun muzicant de acolo nu cânta la vreun instrument de suflat. Băiatul a scos fluierul.

„Am început cu lăcrămi când l-am auzit”, zice Caliu, colegul lui, care atunci avea nouă ani și a primit porecla asta pentru că pleca mereu pe câmp cu vioara și un căluț. „A dat Clejaniu’ peste cap”.
De aici încolo textul e aproape insuportabil în disperarea de a reda autenticul.
Acolo i s-au aprins călcâiele după o țigancă blândă, cu părul lung și negru și buze cărnoase, cu un an mai mare decât el.

Leana Băsaru avea opt clase, era croitoreasă și se trăgea dintr-o familie de romi lăutari.
Aprins călcâiele și se trăgea, îmi imaginez cum superscriitorii CJ se gratulează pentru că le servesc stilistic așa un pic anacronic-bizar, țigănește.
După ce Fluierici a dat tonul, Cacurică a început să cânte cu gura
Vai, ce primal, oare cum o să tresare David Foster Wallașii și Jeremy Scahillii din juriu când o să citească ceva atâta de pestriț și de nemediat emoțional? ȘI.MOR.IARĂ.


Cu toate că textul constă în mare din citate din Gheorghe, familia&prietenii, articolul cumva reușește să sune fals, plat, și pe alocuri chiar inventat.

Am impresia că super-jurnaliștii sunt atât de obsedați de nevoia formală de a prezenta autentic un personaj atipic încât îl/o macină prin neo limba asta de lemn de superscrieri până devine o postare de Facebook de tip am auzit în autobuz azi dimineață/îmi imaginez dialoguri între pisicile mele.

BLOGGING

Aici e mare jale și plictiseală pentru că superscriitorii nici n-au trebuit să se ascundă după ceva subiect.

Premiul I a mers la ceva exercițiu anost de humble bragging. Pe scurt, e despre cum autorul e special și cool și calitățile lui ar fi exploatate ca defecte de cine-știe-ce dușmani politici imaginari (deluded much). Așadar (Andriescu e autorul și aici își imaginează cum ar scrie alții despre el dacă le-ar păsa):
La întoarcerea la Adevărul, Andriescu a trecut brusc din poziția de redactor de mâna a doua la conducerea unei întregi secții. În următorii ani, poziția lui a crescut rapid, spre surprinderea celorlalți. Colegii lui spun că petrecea mult timp în birourile managerilor și redactorului-șef, se implica mai mult decât îi permitea poziția și chiar își asuma poziții de coordonare a site-ului adevarul.ro în lipsa șefilor. Nu e de mirare că la un moment dat Burci i-a acordat dreptul de a avea o emisiune la Prima TV, deși e clar că pregătirea lui era una îndoielnică. Rating-urile au fost slabe, dar, cu toate acestea, Andriescu a fost păstrat
Asta e un fel de sunt precoce și am sărit etape - redactor șef, emisiune TV- pentru că sunt talentat și o să menționez reușite profesionale en passant și sigur niște dușmani le-ar folosi împotriva mea pentru că ăștia nu știu ce e meritocrația. Scutește-ne, nimănui nu-i pasă, serios. E la nivel de defectul meu major e că mă implic prea mult/am prea multe idei.

Practic dintre toate chestiile despre care se poate blogări, tipul blogărește despre cât de cu moț e el și cât îl urăsc pesediștii evil și despre modurile în care pesediștii evil l-ar vâna pe el, Basquiat al bloggingului. Dar it gets worse, ajunge să se laude că a scris pizdă și pulă pe un blog.
Asta e una simplă. Se va adresa către populația creștină și pudică. Ultimul meu articol scris pe blogul de la Casa Jurnalistului, acum vreo doi ani, se intitulează "Ayatolahii pizdei". Urât din partea mea, știu. E despre interzicerea în cinematografe a filmului "Nymphomaniac" de Lars von Trier. Am folosit în acel text cuvintele ”pizdă”, ”pulă” și ”fute”. Recunosc, am făcut-o conștient, știind că vor prinde și articolul va fi viral. Am vrut să șochez un pic pentru a-mi transmite mesajul. Într-adevăr, articolul a circulat.
Vai, dar el a zis puță și prună pentru a scrie un text VIRAL. Nu știm exact pe cine a șocat și ce mesaj a avut de transmis, dar curajul a fost nemaipomenit. Probabil softul de publicare, Windowsul, clientul de torent toate i-au dat alerte să nu spună puță și prună PE INTERNET, dar el a făcut-o oricum (deși a fost urât din partea lui, el ȘTIE. Dar nu urât urât, ci urât prea-curajos-pentru-orcii-ăștia-care-nu-i-merită-scriitura urât).

Vizionar și temerar, și-a transmis mesajul. Auziți Populația creștină și pudică, apucați un crucifix sau un pește de TV, că un băiat va zice puță pe un blog de hipsteri. Și ce utilă e populația asta creștină și pudică, imposibil de măsurat dar mereu disponibilă pentru un argument pseudo-progresist leneș.

  Totuși, există speranță:
Poporul de la televizor nu are de unde să știe de Superscrieri, de burse pentru jurnalism.
Long may it continue.
Aș mai putea adăuga că am participat la petreceri cu manele, ascult ocazional manele, dar și metal destul de dur. Colegii pot mărturisi că înjur destul de urât.
Am o barbă pe care nu o dau jos de vreo 3 ani, ceea ce mă poate face "hipsterul cu bărbiță".
Eșec la detalii biografice un pic quirky și în ton cu vremurile. Manele combinate cu rock destul de dur (tulai vetă), cam ăsta e nivelul de queer cultural care-ți înșfacă o diplomă și doi lei la Superscrieri.
Cei pentru care lucrurile scrise sunt o surpriză, deschideți ochii larg și încercați să vă gândiți că dincolo de orice e spus la televizor, există și un contraargument care trebuie ascultat.
Sună a om care le zice altora să se uite la Zeitgeist pentru a începe să înțeleagă.

Pare că autorului îi place să se refere la el însuși la persoana a treia în scenarii politice/sociale cu miză și să inventeze dialoguri imaginare despre sine, văd de ce merge bine cu ginta Superscrieri.

Să facă ăștia care se știu pe calculator un RTS în care poți controla plebei sau hipsteri, plebeii pot arunca cu moaște în hipsteri și hipsterii pot intra cu Uberul în gloată. De exemplu, câștigi harta dacă escortezi ceva trupă de indie până în sediul A3 și îi aperi cât cântă un set list. Poate așa blogerii or să se joace pe calculator toată ziua, dar tot or să se simtă activi politic.


Titlul textului premiat cu locul II o referențiază pe Marina Abramovic, mă aștept la ce-i mai rău.
în 1974, artista Marina Abramović a făcut un experiment extrem de interesant într-o galerie de artă din Belgrad
Extrem de interesant, faliment stilistic-informațional de ținută încă din prima propoziție, extrem de interesant e și un pantof sport Killtec mărimea 39, o chitanță ENEL cu o pată de margarină, organizarea rafturilor la DEDEMAN și tot așa.
Ce a vrut să demonstreze artista prin acest experiment la limită? Cruzimea umană inerentă? Faptul că sub stratul superficial de educaţie şi civilizaţie există primordialul orientat către violenţă? Că, deşi nu suntem pregătiţi să acceptăm, răul face parte din natura umană?
Că nu înțelegi că de la întrebări retorice te balonezi rapid?

Acesta este locul în care devenim judecători, procurori şi călăi şi apăsam trăgaciul în fiecare zi. Acesta este locul în care umanul devine obiect, iar cuvintele arme. De fiecare dată când apare un eveniment care generează păreri diferite, ia naştere ura. O ură viscerală, homicidală, exprimată cu voluptate. Iar această ură este principalul factor care împiedică învăţarea.
Pe lângă faptul că nu prea are sens și o dă în tehnofobii/tehnoconfuzii despre INTERNET ȘI OAMENI RĂI, textul are cadența unui monolog Andreea Marin la Suprize, Surprize. E cumva ceremonial-evlavios, după fiecare propoziție ar merge un Doamne-ajută, și ultimul cuvânt din fiecare propoziție se citește șoptit, urmat de un clipocit al buzelor.
În practică, este o ţintă într-un poligon de tir. Întocmai precum în experimentul Marinei Abramović, cu cât petrecem mai mult timp în camera virtuală a internetului, cu atât tindem să uităm că de partea cealaltă a conexiunii există oameni reali.
Ce frumos sună asta cu camera virtuală a internetului, parcă și văd o ființă plăpândă dând dublu-click pe iconița de Netscape. Ca să nu mai zic ca tocmai faptul că de cealaltă parte a conexiunii (și asta sună a reclamă Cosmote) sunt oameni îi animă pe troli. Asta cu dezumanizarea online e așa o explicație leneșă de om care la o adică ar pune internetul pe cartelă ca să stăvilim ura sau mai știu eu ce. 
conştientizarea umanului din celălalt
Există o Paula Selling în fiecare dintre noi.
Întocmai precum unul dintre primele lucruri pe care le face un agresor este să îşi reducă victima la tăcere pentru a-i anula umanitatea
Asta dacă ți-ai format simțul psihanalitic uitându-te la thrillere erotice cu Shannon Tweed pe Prima TV.
Ironia este că albul şi negrul sunt interşanjabile în funcţie de perspectiva propriului microunivers.
Delir total, dar așa de duminică petrecută în casă cu bronșită, poate de aia n-a luat premiul I.

Cam asta ar fi rețeta: ia o operă artistică+spune că e relevantă pentru TOT CE SE ÎNTÂMPLĂ ÎN LUME acum+avertizează că internetul, domnule, i-a stricat pe mulți de cap+ceva despre Trump+un Selgros plin de întrebări retorice și a ieșit blogul anului.

Comments

Popular posts from this blog

Premiul I - Reportaj - Ciori versus porumbei (DoR)

Anul ăsta s-au găsit și mai mulți bani pentru superscrieri, s-a găsit o sală, niște experți (mulțumim partenerului de ospitalitate) care să țină workshopuri perspiraționale și un băiat să pună muzică de pe laptop. Poate la anul Superscrieri va fuziona cu un street food fest și se vor da burritos în file de DoR.

Dinu Guzzu a sintetizat cu bun-simț situația de anul ăsta.



Oricum, premiul I Reportaj e luat de DoR pentru ceva fabulă ornitologică despre Timișoara. Deja DoR sunt un fel de clanul Cămătaru al scrierii jurnalistice quality. Iau cam tot și lasă puțin și altora să nu le iasă vorbe pe la nunți.

Text sursă: http://www.decatorevista.ro/ciori-versus-porumbei-dor-27/

Text de Andrada Fiscutean şi Sorina Vasile
Who dis jurnaliști independenți/formatori de opinie? Prima frază:

Toamna târziu, întotdeauna sosesc cu lăsarea întunericului. Mai întâi le auzi sunetul ca de vuvuzele răguşite. În centrul Timişoarei, de undeva din spatele Operei, ţâşnesc mii de puncte negre, care cresc tot mai mult…

Locul I- Reportaj- Colectiv (DOR)

S-au găsit și anul acesta niște bani și o sală de spectacole pentru câteva articole proaste. 
Ceva articol DOR despre Colectiv a luat premiul I, și din păcate deja îl știam, oamenii l-au promovat la momentul respectiv cu deschideri ridicole de tip de citit dintr-o răsuflare. Doare, dar trebuie citit și alte din astea.

http://features.decatorevista.ro/colectiv_dor22


Fiind DOR, e o lălăială long read presărată cu lupșenisme prețioase și goale, gen

Niciunul dintre aceste momente nu e ușor de retrăit. Sunt explicite, ca atunci când privești o rană deschisă cu un amestec de vinovăţie, curiozitate și fascinaţie. Cum e ăla și ce e ăla un moment explicit? Nicicum și nimic, dar livrează genul de alto scriitoricesc care presupune că scribul a transcens durerea/șocul/groaza PRIN SCRIS.

Spun că au scris textul pentru că o datorau arșilor și morților, ce gest! Hei, ai murit degeaba la 20 de ani în ceva speluncă, dar uite aici un text căt o licență despre cum îți filtrăm moartea într-o compunere în …