Skip to main content

Toate textele din 2019

Au îmbătrânit și superscrierile și organizatorii, nu e de mirare că au amânat toată treaba cu un an pentru a putea strânge niște texte așa și așa. Pe bună dreptate, eminențele long-reads s-au specializat și nu se mai expun ca pe vremuri (astrofizicieni, porumbei, Colectiv, ILIȘOI). Aleg calea textelor care se scriu singure și care au sens să existe.

Ca pe tine însuți e 60-70% citate (e mai mult o super-transcriere) și o grămadă de observații sătesc-existențiale de gen
Înserarea se lasă treptat peste sat. O barză se întoarce la cuib aducând niște crengi în cioc. Sunt și multe vrăbii care se agită pe lângă berze.
Sigur, e prost scris și s-a văzut mai bine pe TPU, dar culegătoarea de text a fost cumsecade și s-a dus să documenteze ceva necesar, deci nu chiar contează.

Textul e memorabil pentru videoul de la final, filmat cumva ca o lucrare de semestru la o școală privată de cameramani de nunți cu tema oameni în mișcare pe timp de zi. Pe măsură ce pe fundal se discută homofobia din interiorul bisericii ortodoxe vedem doi bărbați prost încadrați mergând de la stânga la dreapta și de la dreapta spre stânga printr-o curte noroioasă ardelenească, sau doar stând tolăniți pe jos. Videoul are așa o calitate involuntară de dixie ardenelesc queer, undeva între o filmare de atmosferă TVR Cluj / Știrile de sâmbăta asta și un direct cinema valon despre agricultura de subzistență.

Un text pe bună dreptate premiat cu locul I, o sinteză limpede de atâta s-a putut și un subiect important.



La fel stă treaba și cu Pentru tine, ceva veșnic (locul II Reportaj), un text anost și DOR-viciat - bărbatul de 35 de ani a făcut/venit/mers etc. - dar despre o chestie într-atât de teribilă încât anostul e irelevant.

Lucrurile încep să mai miște cu Profetul (premiul III, Reportaj). Fără nicio somație, suntem aruncați direct într-un nonsens demn de cel puțin premiul II:
Începe deodată să vorbească mai încet, ca și cum ar vrea să îi dea dreptate acelui prozator american care era de părere că e mai ușor să îi păcălești pe oameni, decât să îi convingi că au fost păcăliți.
 Astea sunt cu adevărat superscrieri de colecție, cremeșurile astea duble de observație psihologică complet ranga despre un subiect intervievat + flatulația stilistică a referinței literare, o pneumonie a scribului care se transmite din superscriitor în superscriitor.

Textul e așadar despre un pastor șarlatan american care a escrocat clujeni.

Vai ce delir - au luat un screenshot cu hotelul Belvedere din Cluj, cu tag și săgetuță pentru nume ca în ceva shooter militar. Și se pare că din acest HOTEL de pe O COLINĂ (e un DEAL, e un DEAL în Cluj și au construit pe DEAL un HOTEL) americanul stăpânea în numele Domnului. Superbă disperare de a construi ceva relevanță și conflict ținând cont de natura complet așa, și? a textului.

Emanuel e ca actorii din piesele scrise de Cehov: nici el nu știe unde să-și țină mâinile. Le împreunează ca pentru rugăciune, apoi din împreunarea aceasta își smulge mâna dreaptă și o folosește ca pe o gheară întoarsă către sine.
 Just, lumea ar fi mai interesantă dacă oameni oarecare ar acționa și gândi în conformitate cu indicațiile scenice ale superjurnaliștilor. Ar fi lumea plină de români pribegi prin UE care sunt animați de doruri supranaturale, tineri/tinere quirky care fac din orice colț de Berceni un fel de Berlin.

Visa să stăpânească spiritual peste un procent din populația Clujului.
Asta-și dorea și solistul trupei KUMM. Sau Ionuț Țene. Bine că trântești spiritual așa ca un hopa-mitică narativ care să facă plătitorii de cotizație lunară să viseze la scientologisme prin Grigorescu. Genul ăsta de ta-daam faux-jurnalistic nu e cu nimic mai bun decât misticismul ăsta TV-isteric american pe care textul pretinde să-l interogheze.

L-am găsit într-o amiază ploioasă de iunie, în timp ce meșterea un fel de amvon pentru Școala Biblică din Cluj-Napoca.
Trebuie să mergem la începutul anilor 1990.

Efectiv imaginar de filme cu conspirații oculte, ni-l putem imagina pe reporter intrând in biserică și întrebând dacă e cineva acolo. Un bărbat grizonat, bărbos, intens va ieși de sub amvon (la care meșterea) și de acolo începe actul II al filmului. Și acest trebuie să mergem în trecut...., demn de prelegeri despre efectele binefăcătoare ale ceaiului de urzică sau ceva despre dolarii lui Ceaușescu. 

Când s-a întors din SUA, un an mai târziu, Cornel a preluat din nou frâiele școlii, și – treptat – între el și Dennis au intervenit tot mai multe tăceri. Apropiații spun că nu mai aveau cuvânt unul în viața celuilalt. A ieșit chiar un zvon legat de faptul că Dennis Pence ar fi fost deranjat de faptul că pierduse frâiele Școlii odată cu revenirea lui Bistrian.
Frâiele astea! Cum schimbă ele stăpânul și cresc tensiunea dramatică în acest text din care nu am aflat absolut nimic despre nimeni și nimic. Dansul ăsta dintre Cornel și Dennis parcă e o ceartă între șerif și veterinar în ceva serial american de după-amiază.

În plus, Bistrian spune că a început să vadă cum în fostul său prieten începea să lucreze demonul trufiei. Pastorul Pence întorcea mulți oameni la Domnul cu puterea cuvântului, iar asta îl făcea să se simtă puternic. Devenise Profetul.
Superb cum a fost plantat numele textului în text, așa un pic fapt-divers. Și demonul trufiei oare cum lucra, se auzea un râgâit demonic? Oricum, simpatică tentativa asta de a da textului un twist creștinopat, desigur asumat, pentru a arăta publicului (și juriului) că autorul își înțelege bine materialul, domle, și că poate folosi limbajul celor pe care-i prezintă fără să-și piardă poziția critică.
Mulți l-au urmat atunci pe pastorul american și i-au aruncat lui Cornel Bistrian vorbe grele în obraz.
Poate că vorbe grele în obraz e un fel de manele-speak etiquette cu care lumea creativă tot cochetează pentru a-și dovedi propria vioiciune în a ciuguli din identitățile marginalilor când le prinde bine. Altfel sună doar stupid.
Deși obez la venirea în România, Dennis Pence a devenit cu anii un bărbat slim-fit, cochet
De ce nu există și superpropoziția anului?

Detaliile au venit mai târziu: un adolescent de la casa de copii i-a povestit unui creștin din biserica aceasta cum pastorul l-a abuzat chiar în sediul lor (o casă închiriată cu peste 1.500 de euro pe lună).
Un nonsens brill, dar și îngrijorător - era mai OK abuzul sexual dacă casa era închiriată cu 2000/lună?

Povestea lui Emanuel cu biserica lui Pence poate servi ca studiu de caz. Ea a început cu o fractură în viața amoroasă. După o dezamăgire în dragoste, bărbatul a început să facă totul ca să uite. A bătut discotecile, și-a înecat amarul în băutură, a avut relații pasagere, dar nimic nu funcționa – durerea nu trecea. Disperat, într-o zi a început să se roage și parcă-parcă s-a mai liniștit. Așa a început periplul prin tot felul de biserici, indiferent de ritul lor, de la ortodocși la greco-catolici.
Da, e un studiu de caz despre cum să scrii un text despre nimic mai puțin detaliul despre abuzul sexual (care a primit două cuvinte). Altfel, psihoaproximări de proto-Cristian Andrei mixat cu monologurile transpirate ale lui Florin Piersic (dezamăgire în dragoste, băutură, relații PASAGERE) și o rimă HI-Q involuntară - nimic nu funcționa - durerea nu trecea.

Parcă-parcă să tot fie găselnița anului, e bine că au așteptat doi ani până a venit pleașca asta. Are așa un aer onest de jurnalism comunitar scris de un dulgher în timpul pauzei de masă. Tot mai bine decât funinginea New Yorker care dospește peste celelalte texte quality ro.

Sensul unor cuvinte se schimbă. Pur și simplu, la un moment dat unor cuvinte li se dă un alt înțeles decât cel uzual, din lumea reală. Cuvântul independent e un exemplu. Cuvântul logic e un alt exemplu.

Cum cum adică cum?

Radu deschide un MacBook și mărul mușcat se aprinde brusc, cu o lumină rece.
 Propoziția asta era în bold, și normal, ar fi deschis orice long-read în The Atlantic. Așa o esențializare a trocului dintre impersonal, personal, și tehnologie, și tremur tot. Plake soborul editorial Superscrieri.



Pressone continuă seria despre ORORILE COMUNISMULUI. Dar textul de anul ăsta e mai sărăcăcios, nu are același imaginar de martiraj clujean middle class zdrobit de bolșevici. Totuși.

Hegel și o bătrânică de la capătul cartierului Bucureștii Noi erau cei care-i dădeau meditații.
Un derapaj modest, dar cu ramificații adânci, genul ăsta de fanfaronism al legăturii dintre cititor și autor, și mereu autorul e ceva sfinx al teoriei pe care personajul reportajului/interviului cumva l-a străpuns între adunat via/crescut șase copii/inserează subiect de interviu/reportaj cu intelectualii plebei d' antan.

Textul e foarte anost, e despre o adolescentă care a trimis o scrisoare la Europa Liberă și au prins-o. E atâta de nimic. Dar se insistă cu Hegel! Aflăm că generalul Hegel a fost înșfăcat de securiștii analfabeți. Tot același imaginar obosit cu ROMÂNI EDUCAȚI ȘI FRUMOȘI care nu au fost lăsați să c i t e a s c ă.

Dar la final, în dulcele stil Pressone, tot un călugăr salvează ziua. Călugării sunt un fel de Obama în imaginarul Pressone - calmează și coalizează.

Călugărul care i-a risipit dorinţa de răzbunare
Avea să-l cunoască pe părintele Iustin Pârvu, care trecuse pe la Văcărești, Jilava, Aiud, Periprava și Baia Sprie.
Călugărul i-a ascultat povestea şi i-a spus ceva ce a tulburat-o peste măsură. În final, toată încrâncenarea i-a dispărut.
Zâmbea, amintindu-și de versurile artistului ei preferat, Peter Hammill, de la Van der Graaf Generator.
"All the lives of the saints demonstrate that my faint is a minor complaint".
Călugări, Van der Graaf Generator - o pătură de bărboși blânzi care ne fac să uităm de securiști.

Așteptăm încă un articol filaj porn și la anul. De fapt-divers ORORILE COMUNISMULUI și premii/burse nu se satură lumea.

Înspre bloguri, unde libertatea inerentă speciei jurnalistice ne și livrează un adevăr de zguduit creierii:
În copilăria mea, Simfonia Lalelelor era cea mai frumoasă sărbătoare a orașului, aș zice chiar a Argeșului.
Am o slăbiciune pentru orice e apogeul a ceva argeșean.

În lipsa lui Disney Junior, Boomerang, Netflix kids, Cartoon Network, Ipad, smartphone sau playstation, lalelele acestea îmi colorau, la propriu, o mică lume.
Avem din nou un adult scrib care încearcă să sumarizeze plaja de tehnologii și produse culturale ale prezentului înșiruind alandala canale tv, obiecte etc. O chestie destul de Republica, și cu aplicații dese în Pressone, organul luddiților woke pe partea de corupție.

moștenirea săsească încă se mai vede, nu doar în arhitectură, ci și în modul rezervat și cumpătat de a gândi al sibienilor.
Nu ne mai vindecăm de sibiatita asta pseudoantropologică în care tot încercăm să definim ceva SPIRIT SĂSESC, și ne mai mirăm că în Cluj și Timișoara e plin de isterici creștini. Toată zona e plină de cumsecade&gospodari supremacists.
Îmi amintesc că atunci când l-am întâlnit pe soțul meu, am fost sigură că e sas, nu doar din cauza ochilor albaștri, ci pentru că toată educația lui formală, de la grădiniță și până la facultate, era legată de învățământul în limba germană.
Și putea deschide ușile cu puterea minții și completa versuri din Rilke când le auzea la TV? Din cauza ochilor albaștri e totuși un nume bun de trupă post-rock cu album tematic pe SRI.
Din mărturiile lor, „Bruk-ul” părea liceul perfect, iar pentru mine devenise un spațiu exotic de-a dreptul, o enclavă de Occident într-o Românie a anilor 90, un spațiu al creativității, al seriozității și al lucrurilor făcute cu și din respect pentru elevi.
Efectiv îmi imaginez o sticlă gigantică de Tanita turnată pentru Bruk, lichiorul caramelizând elevii creativi și serioși de la atâta zahăr superscriitoricesc. Nu că aveam dubii că Republica e un fel de Luceafărul pentru camarilla Summer Well.

A mai fost și un text despre un băiat care s-a dus în Italia, a avut un job, și acum are job în București. Nu se înțelege nimic din el și n-are nicio miză.

An sărac per ansamblu, degeaba festivitatea în sine a avut genul ăla de patină relevance/inner circle low cost (proiecții pe pereți, poze cu oamenii ANGAJAȚI în conversații intense, tot felul de postere). Oamenii s-au obișnuit să-și audă numele citit dintr-un plic cerat de PREMIANT, așa ca festivul în sine e mai important decât ce-se-sărbătorește.

Comments

Popular posts from this blog

Trapul românesc+Copiii Soarelui

 Cine dă tonul în trapul feminim (portret) - textul-sursă Un articol absolut potrivit pentru galeria textelor de tip Ceva/cineva dă tonul în ceva, alături de modă , amărăciunea lui Dumitru Dragomir , browsere , Tuborg , soția supusă . Apoi, e un text despre muzică, deci iată și un joc de cuvinte demn de Crea-TIV, cusătoria veselă din Beiuș.  Textul e despre muzica trap produsă de femei, și DOR setează așteptări atât de joase încât textul nu o poate lua decât în sus:  „O femeie n-ar trebui să se poarte așa”, cred că mi-am zis. Să înjure, să bea, să se acopere cu tatuaje. Era un gând impregnat cu propriile prejudecăți despre cum ar trebui sau nu să fie, să transmită și să arate azi o femeie în muzică, cu cel puțin mii de oameni care pot să vadă în ea un model.  DOR sunt obsedați de procesul de cunoaștere/vindecare al autorului care scrie 5000 de cuvinte, așa că dacă pornești de la ideea că personajele textului tău nu sunt cum trebuie, evident că până la final îți depășești prejudecățile

Premiul I - Reportaj - Ciori versus porumbei (DoR)

Anul ăsta s-au găsit și mai mulți bani pentru superscrieri, s-a găsit o sală, niște experți (mulțumim partenerului de ospitalitate) care să țină workshopuri perspiraționale și un băiat să pună muzică de pe laptop. Poate la anul Superscrieri va fuziona cu un street food fest și se vor da burritos în file de DoR. Dinu Guzzu a sintetizat cu bun-simț situația de anul ăsta. Oricum, premiul I Reportaj e luat de DoR pentru ceva fabulă ornitologică despre Timișoara. Deja DoR sunt un fel de clanul Cămătaru al scrierii jurnalistice quality. Iau cam tot și lasă puțin și altora să nu le iasă vorbe pe la nunți. Text sursă: http://www.decatorevista.ro/ciori-versus-porumbei-dor-27/ Text de Andrada Fiscutean şi Sorina Vasile Who dis jurnaliști independenți/formatori de opinie? Prima frază: Toamna târziu, întotdeauna sosesc cu lăsarea întunericului. Mai întâi le auzi sunetul ca de vuvuzele răguşite. În centrul Timişoarei, de undeva din spatele Operei, ţâşnesc mii de puncte negre, ca